Diferența dintre un emițător TV și un receptor radio este aceeași. Primul are semnale audio. Odată cu punerea bazei tehnologiei electronice, radioul și televiziunea s-au dezvoltat în consecință. În 1906, oamenii au folosit wireless pentru a-și exprima felicitările omenirii pentru un Crăciun fericit, dar a fost nevoie de zece ani pentru ca această tehnologie să atingă scopuri practice. În 1916, americanul Sarnov a elaborat un plan pentru a primi emisiuni muzicale de la posturile de radio prin intermediul robotelor telefonice. Acesta este primul post de radio din lume. În 1935, difuzarea radio a fost practic perfecționată după îmbunătățirea continuă. La acea vreme, în lume existau până la 1,550 de posturi de radio.
Programele care utilizează unde radio sau fire pentru a difuza sunete și imagini într-o zonă largă sunt denumite în mod colectiv „difuzări”. Radiourile radio pot fi împărțite în radiouri cu tuburi, radiouri semiconductoare și radiouri cu circuit solid, în funcție de structura lor; în funcție de volumul lor, pot fi împărțite în podea, desktop, portabil, de buzunar și miniatură; în funcție de benzi, acestea pot fi împărțite în undă medie, undă medie scurtă, undă scurtă, undă ultra scurtă, undă lungă, medie și scurtă, bandă completă; în funcție de sistemul de difuzare, acesta poate fi împărțit în modulație de amplitudine și modulare de frecvență; conform specificațiilor programului poate fi împărțit în super și primul, al doilea, al treilea și al patrulea; în funcție de sursa de alimentare, poate fi împărțit în utilizarea AC, DC, AC și DC.
Conform scopului special și multifuncțional, acesta poate fi împărțit în automobile, AM rebobinare, FM derulare înapoi, retransmisie, sunet stand-up, înregistrare cu dublă utilizare, extinderea cu dublă utilizare și alte scopuri multiple. Indiferent cât de complicat sau de neînțeles este un receptor radio, acesta constă din patru părți de bază. Acest lucru este foarte util pentru noi pentru a înțelege principiul radioului. Aceste patru părți: antenă, sistem de cablu de masă: primește unde radio și le reproduce ca curenți de diferite frecvențe. Tuner: Selectează curentul unei stații care trebuie furnizat și suprima curentul acelor stații care nu sunt necesare.
Care este diferența dintre un emițător TV și un receptor radio
Detector: schimbă curentul postului de radio necesar într-o formă utilă care poate fi convertită în sunet. Difuzor: convertește curentul de la detector într-un sunet care poate fi perceput de urechile umane. Aceste patru părți sunt necesare pentru toate tipurile de receptoare, indiferent dacă este vorba despre cel mai simplu receptor mineral de radio sau receptoare complexe de televiziune, dar acesta din urmă a fost îmbunătățit. Capacitatea radioului de a distinge fiecare post este doar alegerea undelor de transmisie cu diferite frecvențe purtătoare. Transmițătorul combină semnalul purtătorului și semnalul audio, adică modulația amplitudinii sau unda de modulare a frecvenței pentru a transmite în toate direcțiile, iar unda electromagnetică cu oscilație rapidă este compusă din câmpuri electrice și magnetice.
Electronii din antena radio se mișcă odată cu vibrația câmpului electric al tuturor semnalelor radio care ajung la antenă. Acest mic curent este echivalent doar cu curentul cauzat de o tensiune de câțiva microvolți. „Tunerul” radioului folosește un circuit rezonant pentru a regla frecvența purtătoare a unui anumit post de radio pe care doriți să îl primiți. Alte semnale de frecvență purtătoare sunt suprimate deoarece nu pot obține rezonanță. Amplificatorul radio amplifică semnalul rezonant, iar apoi Circuitul detectorului separă frecvența purtătoare de semnalul de sunet și culoare, iar semnalul audio este amplificat din nou și readus de la difuzor la muzica și vocea pe care le simte urechea umană.
Există până la 700 de milioane de aparate de radio. De asemenea, este amestecat cu semnalul video. Televizorul are o componentă radio, în plus, televizorul are afișajul circuitului de afișare corespunzător videoclipului și un tub de imagine. Structura de bază și principiul de funcționare al receptorului superheterodin pot fi discutate mai întâi de la antenă. Să presupunem că un semnal radio de 800 kHz intră din antenă, semnalul este îmbunătățit după amplificarea de înaltă frecvență și semnalul îmbunătățit este trimis mixerului. Oscilatorul receptorului însuși trimite, de asemenea, un semnal către mixer în acest moment, iar frecvența acestuia ar trebui să fie de 1,255 kHz.
Cele două semnale electrice sunt amestecate în mixer pentru a forma o „bătaie” și se obține un nou semnal. Frecvența acestui semnal este de o mie două sute cincizeci și cinci minus opt sute, care este egală cu patru sute cincizeci și cinci de kilohertz. Această frecvență de patru sute cincizeci și cinci de hertz se numește „frecvență intermediară”, care este prescurtată ca „frecvență intermediară” în tehnologia radio. Dacă frecvența semnalului electric de la antenă este de 900 kilohertz, atunci oscilatorul propriu al receptorului trebuie să genereze și hertz uscat. Semnal electric. După ce a fost trimis la mixer, ritmul mixt primește încă un semnal de frecvență intermediară de 1355 minus 900 egal cu patru sute cincizeci și cinci de kiloherci.
Semnalul electric cu frecvență intermediară este amplificat într-un amplificator special cu undă intermediară, iar după trecerea prin detectorul demodulat, semnalul audio poate fi restabilit. Semnalul audio se mai numește semnal de joasă frecvență. După ce semnalul audio este amplificat din nou de amplificatorul de joasă frecvență, curentul poate fi trimis difuzorului pentru a emite sunet.
alt produs nostru:
