Televiziunea terestră este un termen care se referă la modurile de difuzare a televiziunii care nu implică transmisia prin satelit. [1]. Termenul este neobișnuit în Statele Unite și mai frecvent în Europa.
Difuzarea televiziunii terestre datează chiar de la începuturile televiziunii ca mediu în sine, cu prima difuzare publică de televiziune pe distanțe lungi din Washington, DC, pe 7 aprilie 1927. În afară de transmiterea de către avioanele cu zboruri mari care se mișcau într-o buclă folosind un sistem dezvoltat de Westinghouse numit Stratovision, nu a existat practic nicio altă metodă de livrare a televiziunii până în anii 1950, cu începutul televiziunii prin cablu sau a televiziunii cu antenă comunitară (CATV). Prima metodă non-terestră de a furniza semnale de televiziune care nu depindea în niciun caz de un semnal provenit dintr-o sursă terestră tradițională a început cu utilizarea sateliților de comunicații în anii 1960 și 1970.
Europa
În Europa, o conferință de planificare („ST61”) desfășurată sub auspiciile Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor de la Stockholm în 1961 a alocat frecvențele trupelor IV și V pentru prima dată pentru difuzarea televiziunii. De asemenea, a înlocuit Planul din 1951 (realizat și la Stockholm), care a alocat mai întâi frecvențe de bandă II pentru radio FM și frecvențe de bandă III pentru televiziune.
În urma conferinței ST61, frecvențele UHF au fost utilizate pentru prima dată în Marea Britanie în 1964 odată cu introducerea BBC2. În Marea Britanie, canalele VHF au fost păstrate pe vechiul sistem de 405 linii, în timp ce UHF a fost utilizat exclusiv pentru transmisii de 625 linii (care ulterior au folosit culoarea PAL). Difuzarea de televiziune în sistemul 405 linii a continuat după introducerea a patru programe analogice în benzile UHF până când ultimele emițătoare 405 linii au fost oprite pe 6 ianuarie 1985. VHF Band III este încă utilizată în alte țări din Europa pentru transmisiile PAL , deși mulți au planuri să o elimine treptat.
Succesul televiziunii analogice terestre în Europa variază de la o țară la alta. Deși fiecare țară are drepturi la un anumit număr de frecvențe în virtutea planului ST61, nu toate au fost cumpărate în serviciu.
America de Nord
În Statele Unite și în cea mai mare parte a restului Americii de Nord, televiziunea terestră a suferit o transformare revoluționară, odată cu acceptarea eventuală a standardului NTSC pentru emisiunile de televiziune color în 1953. Mai târziu, Europa și restul lumii au ales între cele din urmă Standardele de televiziune color PAL și SECAM sau adoptate NTSC. Japonia folosește și o versiune a NTSC.
Pe lângă amenințarea televiziunii prin cablu, televiziunea analogică terestră este acum supusă și concurenței televiziunii prin satelit și distribuției de conținut video și film pe internet. Tehnologia televiziunii digitale terestre a fost dezvoltată ca răspuns la aceste provocări. Creșterea televiziunii digitale terestre, în special a HDTV, poate marca sfârșitul declinului recepției de televiziune prin antene de recepție tradiționale, care pot primi semnale HDTV over-the-air.
În America de Nord, televiziunea de difuzare terestră funcționează pe canalele TV 2 până la 6 (VHF-low band, cunoscută sub numele de banda I în Europa), 7 până la 13 (VHF-high band, cunoscută sub numele de banda III în altă parte) și 14 până la 69 (UHF trupa de televiziune, în alte părți trupele IV și V). Numerele de canal reprezintă frecvențele reale utilizate pentru difuzarea semnalului de televiziune. În plus, traducătorii și amplificatorii de televiziune pot fi folosiți pentru a retransmite un semnal TV terestru utilizând un canal altfel neutilizat pentru a acoperi zonele cu recepție marginală. O diagramă care prezintă planul de bandă de televiziune din America de Nord poate fi găsită aici.
Televiziune digitală
Până la mijlocul anilor 1990, interesul pentru televiziunea digitală din întreaga Europă a fost astfel încât CEPT a convocat conferința „Chester '97” pentru a conveni mijloacele prin care televiziunea digitală ar putea fi inserată în planul de frecvență ST61.
Introducerea televiziunii digitale la sfârșitul anilor 1990 și în primii ani ai secolului XXI a determinat UIT să convoace o Conferință regională de radiocomunicații pentru a abroga planul ST21 și pentru a pune un nou plan de difuzare digitală doar în locul său.
În decembrie 2005, UE a decis să înceteze toate transmisiile de televiziune analogice până în anul 2012 și să treacă toate difuzările de televiziune terestre la digital (toate țările UE au convenit asupra utilizării DVB-T). Olanda a finalizat tranziția în decembrie 2006, iar unele state membre ale UE au decis să finalizeze această trecere încă din 2008 (Suedia) și 2009 (Danemarca), în timp ce Marea Britanie a început trecerea la sfârșitul anului 2007 nu va fi o trecere la nivel național până la mijlocul anului 2012. Două state membre (nespecificate în anunț) și-au exprimat îngrijorarea că ar putea să nu mai poată trece la trecerea până în 2012 din cauza limitărilor tehnice, restul statelor membre UE ar trebui să oprească transmisiile de televiziune analogice până în 2012.
Multe țări dezvoltă și evaluează sistemele digitale de televiziune terestră.
În America de Nord, o specificație stabilită de ATSC a devenit standardul pentru televiziunea digitală terestră. În Statele Unite, FCC a stabilit un termen final pentru oprirea serviciului analog pentru 17 februarie 2009. Toate receptoarele de televiziune trebuie să includă acum un tuner digital. În Canada, Comisia canadiană de radioteleviziune și telecomunicații (CRTC) a stabilit data de 31 august 2011 ca data la care serviciul de transmisie analogică va înceta în majoritatea părților țării, cu excepția nordului Canadei.
alt produs nostru:
